Aberatii, recenzie, Seriale, Viata...atarnata de un fir de ata.

Everybody Dies

am eu o vorba care o spun destul de des. “Orice lucrur care are un inceput, are si un sfarsit

intr-un final toti plecam de pe aceasta lume. citeam asta seara o recenzie la un serial unde spunea ca in final tot singuri plecam. nu luam pe nimeni cu noi. totusi ar fi bine sa fie cineva pe langa noi seara cand ne culcam.

cand termenul se aproprie te gandesti la ce ai realizat, ce lasi in urma. voi aveti ceva sa lasi in urma? sunteti mandri de ceea ce lasati? credeti ca atunci cand mergeti la culcare cineva se gandeste la voi? credeti ca atunci cand o sa plecati din aceasta lume, cineva va plange sau o sa se gandeasca la voi?

Everybody Dies
Everybody Dies

intr-un final Everybody Dies.

saptamana viitoare ultimul episod din House MD intitulat simplu Everybody Dies.

 

3 Comments

  1. Sunt constienta ca intr-o zi totul se termina…insa nu mi-am facut niciodata inventarul la ceea ce am lasat in urma.
    Ma numesc printre persoanele norocoase si la ora actuala,chiar daca nu am inca o casa ,un copil …am lasat foarte multe in urma mea .Am lasat zambete pe fetele oamenilor ,am lasat multe lucrari semnate de mine ,datorita lor ,sate intregi la ora actuala beau apa potabila, am lasat suflete mai bune ,un blog spre exemplu si multe ,multe urme pe unde am trecut. Ca o fi bine sau rau…numai cei ce s-au izbit de ele stiu sa aprecieze sau nu :) .

  2. Nu mă gândesc deloc la cum va fi la final.Încerc să nu uit linia de start şi să mă concentrez pe parcursul călătoriei. Asta e important căci, la urma urmei, toţi vom finaliza, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi având o linie de finish diferită, chit c-ar putea fi identică în timp şi spaţiu.
    Ce contează cum şi când voi pleca ? sincer, mi-ar plcăea să o fac singură. Nu vreau să ştiu c-am târât pe cineva după mine. Le e prea bine aici încât să fac aşa ceva. Într-o perioadă aveam eu o paranoia de zile mari şi puteam să mă văd cum voi face un accident de maşină. Problema în sine nu era accidentul , căci eu supravieţuiam, ca întotdeauna, dar era foarte greu pentru mine să suport că persoana din dreapta mea murea. Şi culmea e că n-o făcea pe loc, ci reuşeam să mă zbat s-o salvez, dar . . . (oricum, am trecut la gânduri mai bune, aşa că sper că astea mi se vor împlini)
    Ideea e că ştiu acum, cât (mai)sunt în viaţă, că lumea mă place. şi-s mulţi ăia de mă iubesc aşa, în felul lor, cum ştiu ei şi cum înţeleg s-o facă, aşa că-s ferm convinsă că-n ultimul moment de respiro, voi fi fericită şi împăcată. Nu,n-am nevoie de lacrimile lor. Ce să fac cu ele, că-s ude, reci şi sărate. Le prefer căldura râmbetelor, a râsetelor, aşa cum ne-am obişnuit împreuna până acum,aşa să şi încheiem. A,da,mi-ar plăcea să-i văd pe toţi în alb !

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: